Brigăzile SUA schimbă modul de ducere a luptei: Nu este suficient să cumpere drone, ci trebuie să stabilească și cum le integrează în operațiunile militare

• Armata SUA testează drone Bumblebee V2, camioane autonome și sisteme robotizate în cadrul proiectului Sandhills 2.0.
• Militarii americani vor să integreze dronele și roboții în operațiunile brigăzilor, nu doar să achiziționeze echipamente noi.
• Experții militari susțin că oamenii trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor critice, chiar și atunci când sistemele autonome execută misiuni.

În cadrul proiectului Sandhills 2.0, militarii americani din Forţele Terestre au planificat rute de zbor şi au operat sisteme de aeronave fără pilot de mici dimensiuni Bumblebee V2 în poligonul Range 63, anunţă militarytimes.com, citat de Monitorul Apărării.

Proiectul a testat modul în care sistemele fără pilot ar putea sprijini depăşirea obstacolelor contestate, în timp ce soldaţii şi partenerii din industrie au colectat feedback pentru a fundamenta viitoarele capabilităţi ale Armatei.

Forţele Terestre ale SUA au declarat că efortul a inclus camioane autonome, încărcături utile robotizate pentru depăşirea obstacolelor, roiuri de drone, detectarea minelor şi instrumente contra-UAS care operează pe aceeaşi problemă.

Una din concluzii este că autonomia nu înseamnă eliminarea oamenilor din deciziile critice. Luarea deciziilor de către om rămâne esenţială pentru abordarea Armatei SUA.

Experimentul ilustrează întrebarea mai amplă ridicată de colonelul în retragere al armatei Dave Rowland şi sergentul-major Brian Hester în retragere într-o analiză a Institutului de Război Modern din 29 septembrie: Autonomia devine importantă nu atunci când Armata adaugă un sistem robotic individual, ci atunci când are suficiente sisteme autonome, care îndeplinesc suficiente misiuni, pentru a schimba modul în care o întreagă brigadă luptă.

Această diferenţă devine mai importantă pe măsură ce sistemele autonome sunt integrate pe un câmp de luptă modelat de drone, senzori, război electronic şi focuri de precizie.

Rowland şi Hester susţin că observarea persistentă şi focul cu bătaie lungă fac ca marile formaţiuni să fie mai uşor de localizat şi de atacat, punând în pericol manevra care permite forţelor întrunite să-şi concentreze puterea de luptă.

Aceştia preconizează utilizarea unor sisteme autonome care să se deplaseze înaintea formaţiunilor cu echipaj uman, pentru a identifica poziţiile inamicului, obstacolele şi rutele practicabile. Alte sisteme ar putea asigura capacităţi de combatere a dronelor, de război electronic, de detectare sau de inducere în eroare, în timp ce platformele autonome ar putea transporta provizii prin zone expuse.

O altă concluzie arată că o brigadă nu poate extinde autonomia dacă fiecare vehicul fără pilot necesită un soldat care să-l controleze în permanenţă. Liderii militari descriu o evoluţie: de la operarea unor sisteme individuale, la supravegherea mai multor sisteme, la coordonarea unor echipe mixte (formate din oameni şi sisteme fără pilot) şi, în cele din urmă, la comanda unor formaţiuni autonome prin intermediul conceptului de „comandă prin misiune” (mission command).

Achiziţia nu este singura problemă

Chiar dacă se vorbeşte, în primul rând de achiziţii de drone, de fapt ce se întâmplă după achiziţie este mult mai important, deoarece nu sunt manuale şi proceduri clare de folosire.

Armata SUA se confruntă cu o problemă mai amplă decât simpla achiziţie de drone şi roboţi. Ea trebuie să stabilească câte astfel de sisteme pot absorbi unităţile militare, cum ar trebui soldaţii să le supravegheze, în ce măsură reţelele le pot susţine în timpul unui atac şi ce se întâmplă atunci când o maşinărie întâlneşte situaţii pe care programarea sa nu le-a anticipat.

Se solicită ca brigăzile să se antreneze, în bazele lor permanente, cu un număr semnificativ de sisteme autonome, să identifice eventualele defecţiuni şi să îşi rafineze tacticile înainte ca aceste sisteme să ajungă în centrele de instruire pentru luptă.

În prezent, Forţele Terestre ale SUA îşi aliniază structurile, procesele de achiziţie şi activităţile de instruire în jurul acestui demers mai amplu. Rămâne însă o chestiune deschisă: dacă aceste eforturi pot duce la ceva mai complex decât o simplă demonstraţie reuşită – şi anume, la o metodă sustenabilă prin care o brigadă să poată observa, supravieţui, menţine capacitatea operaţională şi manevra, chiar şi atunci când un adversar îi perturbă activ comunicaţiile şi îi atacă forţele.

Source